Emotia si nostalgia insufletesc calatoria imaginara a lui Eugen Munteanu catre locurile natale, una dintr-o succesiune fara sfarsit – sau poate aceeasi calatorie, repetata la infinit. Seimeni, satul dunarean a carui poveste se intrepatrunde cu cea a Dunarii si a Dobrogei romanesti, ne este dezvaluit treptat prin succesiunea de povestiri despre familie si valorile ei, comunitate, traditii si memorie, prietenie si camaraderie, fiorul lecturii si cel al dragostei si, desigur, despre fluviu si tainele sale. Dunarea e mereu prezenta in textele din acest volum, cursul ei parand sa dicteze ritmul povestirii, indiferent daca e vorba de amintiri si marturisiri din vremuri trecute sau de momente in care profesorul de lingvistica isi foloseste conceptele si instrumentele. Si tot cursul Dunarii la Seimeni, nu departe de Cernavoda, ajuta cititorul sa patrunda lin, asumandu-si misterul, in adancimea unui proces de maturizare ce pare modelat de relatia autorului cu locul numit Seimeni, satul sau natal, satul mare cat un univers. „Autorul acestei carti a trait, pana la un punct, experienta lui Niculae Moromete. Mi-am asumat, stimulat si de indemnul si de sprijinul celor apropiati, dorinta de a evada cu orice pret dintr-un «acasa» care isi pierduse orice ratiune de a fi. Numai ca, spre deosebire de Niculae, care a resimtit aceasta evadare ca pe o dureroasa «imposibila intoarcere», mie mi se pare ca, pe masura ce inaintez in varsta, retraiesc din ce in ce mai intens sentimentul obsedant ca, de fapt, nu am plecat niciodata din spatiul mitic natal. Este o traire mai apropiata poate de nietzscheana ewige Wiederkehr decat de acel éternel retour teoretizat de Mircea Eliade. Umbrele alor mei, casa si gradina, dealurile si vaile din jurul satului, Dunarea cu ostroavele si cu lunca ei, intamplarile memorabile sau cele obisnuite, povestile bunicilor si ale parintilor, graiul local, figurile mai speciale ale satului, colegii si profesorii de la scoala, cartile pe care le citeam, toate alcatuiesc acel teribil de viu illud tempus, care ma (re)cheama cu zvonuri parca din ce in ce mai clare.” (Eugen Munteanu) Eugen MUNTEANU, profesor de lingvistica si filologie romaneasca la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iasi, lector de limba si literatura romana la universitatile Paris IV – Sorbona (1997-1999) si Jena (1999-2001), profesor invitat la universitatile din Jena (2002-2009) si Viena (2006-2008; 2009-2010), director-fondator al Scolii Doctorale de Studii Filologice (2004-2009) si director-coordonator al Centrului de Studii Biblico-Filologice „Monumenta linguae Dacoromanorum” (2009-2016) din Universitatea ieseana, director al Institutului de Filologie Romana „Alexandru Philippide” din Iasi (2009-2013) si presedinte-fondator al Asociatiei de Filologie si Hermeneutica Biblica din Romania (din 2010). Este membru al Academia Europaea si membru corespondent al Academiei Romane. A publicat peste 30 de volume (monografii, editii critice de texte vechi, dictionare, traduceri comentate din Septuaginta, Plotin, Propertius, Sfantul Augustin, Toma de Aquino, Carmina Burana, Rivarol, Swedenborg, Jean-Jacques Rousseau, Wilhelm von Humboldt, Ernest Renan, Jacob Grimm, Hans-Georg Gadamer, Eugenio Coseriu s.a.) si peste 250 de studii si articole de specialitate. Este fondator si coordonator al unor publicatii de specialitate si membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. A fost distins cu Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Romane (1997), Medalia „Konstantin Jireček” (München, 2020), titlul de cetatean de onoare al Municipiului Iasi (2021), Premiul de excelenta al Uniunii Scriitorilor din Romania – Filiala Iasi (2023).