Povestirile Veronicai D. Niculescu, niste bijuterii sclipitoare stilistic, cu fraze de o fina muzicalitate, numai a ei, mi se par tot ce a scris mai bun prozatoarea pana acum si o aparitie incantatoare in proza ultimilor ani. (Cristian Teodorescu, Catavencii) In arealul uman cartografiat in volum intra singuratatea in doi, incomunicarea, vinovatia fiilor confruntati cu degradarea parintilor la batranete, gelozia, despartirile. Iar examinarea acestora o conduce pe autoare catre proiectia unei lumi cu ierarhie rasturnata: sfera umanului, spatiu iremediabil al durerilor inabusite, face un pas inapoi in fata spectacolului naturii, imuabil si calm. (Mirela Nagat, Apostrof)